nu ma inteleg

Nu ma inteleg si nu inteleg de ce nu ma inteleg.

Acest fapt nu este o noutate si trebuie tratat ca atare (adica serios).

Am citit intr-o carte, cred ca a lui Ernst Cassirer, ceva legat de om si toate nimicurile care se leaga la randul lor de el. Asa am aflat ca cea mai proasta (cred ca "precara" era cuvantul) metoda de a cunoaste omul este introspectia. Se preciza ca introspectia "ne reveleaza numai acel mic sector al vietii omenesti care este accesibil experientei noastre individuale" si ca "urmand doar aceasta cale nu putem ajunge niciodata la o conceptie cuprinzatoare asupra naturii umane". Buuun. Deci introspectia asta aparent atat de promitatoare e de fapt insuficienta. Cat de optimist.

Revenind. Ma gandeam odata (foarte recent) la cat e de inutil sa "incepi" sa-ti constientizezi/analizezi sentimentele, gandurile etc. Reformulez, nu inutil, sfasietor. Iti imparti eul in doua: procurorul crizat si inculpatul de neintimidat. si incepi frumos sa te acuzi si sa te aperi in cele mai "obiective" moduri. Ha - now try objectiveness. Cu alte cuvinte, joaca trei roluri. Fiindca cel mai trist este ca tie iti revine si rolul judecatorului suprem. Nu trist, sfasietor. Ma repet, dar adevarul e unul singur: chestia asta cu introspectia doare.

Pe de alta parte, eu, personal, nu ajung la un consens cu mine insumi. Sunt un procuror pasional, un inculpat nu tocmai usor intimidabil si un judecator rabdator. In concluzie, procesul asta la care iau eu, eu si eu parte, ba se amana, ba se nu stiu ce; si conform Art.242, "instanta va suspenda judecata doar atunci cand: 1.amandoua partile o cer; 2.daca niciuna din parti nu se infatiseaza la strigarea pricinii." In consecinta, ori mor ori mor. Culmea, asta nu prea intra in planurile mele. Prin urmare, sunt condamnata sa ma prezint la proces de fiecare data cand ma apuca vreo remuscare s.a.m.d. punct. Si sa imi fac mie fata.

Si totusi, poate o sa inteleg candva (peste 5434 ani lumina, cu indulgenta) ca nu ma inteleg. si o sa ma multumesc cu atat. Dar, stai, asta stiu. Stiu ca ma terorizeaza orice regret, orice actiune de care nu prea imi dau seama de ce am facut-o si lista continua pana acolo unde se termina infinitul. mda.

Ce-ar fi sa fac greva? Nu s-ar supara nimeni. Doar eu. Nu mi-as mai putea plati amenzile si as avea mult prea mult timp liber. Si asta n-ar fi in regula. Trebuie sa renunt la solutii acolo unde nu sunt si/sau nu se cer. Lupta asta cu morile de vant o sa ma epuizeze intr-o buna zi. Desi, pana una alta, imi da putere. Paradoxal, da. Curajul asta tampit de a ma provoca zilnic, a ma apara si respectiv a ma judeca in cel mai neconventional proces, ma motiveaza dimineata la 6 sau dimineata la 12 si un sfert. :)

Asa e, am luat-o razna. Probabil, atunci cand o sa ma inteleg o sa revin la normalitate. Dar atunci o sa ma tem sa nu cad in ignoranta, in banal si in derizoriu. O sa mi fie ceva mai frica de lucrurile astea decat de mine insumi. Si mai putin interesant.

Ajunge pentru o seara de pierdut vremea.

Ideea era ... que je ne me comprend pas.