Intre compatibilitate si incompatibilitate.

Cata compatibilite intre degetele noastre.
Cata complicitate nedeclarata in ochii mei;
Cata placere asteptanda pe buzele tale.
Cata eschivare disimulata, cata aroganta repugnanta, cata ridiculizare reciproca, cata ofensiva experimentala, cata subjugare succesiva, cata exorcizare esuata, cata afectiune atrofiata, cata (dez)armonie psihica.

Cata intamplare, cata impolitete, cata incisivitate, cata viteza.
Cata reconciliere impulsiva, cata ironie dulce, cata pluritate de sensuri, cata deruta existentiala, cata spontaneitate incontrolabila, cata teama oarba.

Cata apropiere insesizabila intre noi, dar, mai ales, cat abis...

..................................................................................................

Ma invalui in Nimicul tau captivant si ma desprind usor de Totul angoasant al lumii ireversibil sonate. Un ritual febril inalienabil, patologic si vital deopotriva.

Esti indispensabil si eu renunt la tine in fiecare zi mai mult. Intr-o zi voi pune un O rece dupa semnul egal al sufletului meu, o ecuatie cu solutie nula.
.................................................................................................

Intre cuvinte si tacere.

Cuvinte lipsa.

Cuvintele sunt atat de infime, atat de insuficiente, atat de departe de noi. Cuvintele sunt dincolo de noi...As fi preferat o lume muta. As fi preferat sa-ti vorbesc prin atingeri accidentale si sa-mi raspunzi din priviri. Cred si voi crede intotdeauna in Tacere, arta de conversatie ideala care precede Logosul primordial. Imi imaginez ca inaintea inceputului a fost Tacerea. Vreau sa cred ca ne-am nascut din tacere. Vreau sa cred ca Tacerea e ceea ce face ca lucrurile sa existe.

Tacerea e o arta a necuvantului, o evadare metafizica din orizontul contingent. E o farama de absolut care se dizolva cu primul cuvant rostit. Mii de popoare tac. Noi nu stim sa o facem. Tacerea e cel mai fidel complice al sensului. Tacerea e alibiul inefabilului. Tacerea e o zona de siguranta. Tacerea sublimeaza suferinta. Tacerea innobileaza plansul. Tacerea sfideaza oricand sunetul. Tacerea e ora pe care o da un ceas intemporal. Tacerea in universul muzicii e jazz. Tacerea este totul in nimic. Tacerea reveleaza mistica ochilor celui care nu mai poate vedea. Tacerea e limbaj fara limba. Tacerea e intotdeauna raspuns, ridicand in acelasi timp 1795 de intrebari.

As vrea sa privim in vidul tacerii. Sa ne regasim mutual in orizontul nerostitului. As vrea sa inventam jocul tacerii iar singura regula sa fii tu. As vrea sa practicam tacerea ca pe un exercitiu gramatical. Nu putem gresi in tacere. As vrea sa ne cautam toate cuvintele in Tacere. Si apoi sa le transformam in atomi imateriali de sens. As vrea sa ne intrebam in tacere: "Esti tu?" si sa ne raspundem cu saruturi irepetabile, al caror repertoriu il diversificam la nesfarsit.

Tacerea conjuga dragostea la mai mult ca perfect.

...................................................................................................

Acum, dupa aceasta instigare camuflata la tacere, as vrea sa-mi gasiti un cuvant pentru un sentiment atat de altfel... Nu, nu iubire. Dati-mi un cuvant pentru clipa in care simt ca ma inec si ma salvez in inefabil, pentru momentul in care ma aprind si ma sting in utopii, pentru toata goana nebuna in care ma inalt si cad neostenita. In bratele lui. Dati-mi un cuvant, dati-mi cuvinte. Litere strambe imbinate intru Sens. Dati-mi cuvinte si apoi sinonime. Dati-mi definitii, explicatii rationale ca sa vedeti limita redusa a cuvintelor. Limitarea limbajului creeaza confuzii - moment in care tacerea ne salveaza. De ce nu avem cuvinte pentru sentimentele complexe, de ce nu avem nume pentru atatea si atatea sentimente insolite? Dati-mi cuvinte pentru oscilatiile magnetice de atractie si respingere din clipele in care ma striga iubito. Dati-mi cuvinte pentru fortele stihiale cu care privirea lui ma dezintegreaza, ma imparte la doi si apoi imi contempla imparitatea. Pentru efemera si sublima evaziune in spatii mitice, cand vineri seara devine illo tempore. Pentru toate aceste sentimente indefinibile, experiente metarationale, dati-mi cuvinte.

Dati-mi cuvinte, pentru ca eu le-am pierdut pe toate.

El, celalalt-ul. El, absurdul.

....................................................................................................

E lipsit de sens. Isi sustine vehement teoria asta a "scopului" prestabilit. Bullshit. E pierdut. Are niste target-uri tampite in care nici el nu crede. Face de toate inafara de a trai. Am impresia ca ia in fiecare dimineata un medicament-minune care ii provoaca (iluzoria) stare de sens. E un fraier fara sens. I-as spune-o pana ar incepe sa faca ceva cu viata lui. Ceva adevarat. L-as trimite la munte, sa se "reabiliteze". L-as vindeca neconventional. L-as iubi chiar.

As uita sa respir si l-as invata sa traiasca. Impulsiv. Asa cum rigorismul tehnicitatii gandirii sale nu i-ar permite-o niciodata. L-as invata ca avem un singur razboi de castigat - sa ne traim viata si sa nu o lasam sa ne traiasca. I-as arata ca in aceasta lupta se poate lipsi de scutul afectiv la care nu renunta nici atunci cand viseaza - tragic, nu? ca in viata adevarata suntem curajosi, fara arme, fara intentii ascunse, fara arrière-pensées. L-as invata sinceritatea. L-as invata privitul in ochi. L-as invata nerostitul. L-as invata stelele. L-as invata noaptea. L-as invata ploaia. Si l-as invata fiecare strop din mine.

Greseste enorm in a se lasa trait. Intuiesc - sper, gresit - ca nu se va schimba nimic. Nici in el, nici in mine. Nu o sa se schimbe, nu o sa il schimb. Lui pentru ca nu-i pasa si mie pentru ca imi pasa. Imi pasa prea mult. Si nu ar trebui. Nu in directia asta.

....................................................................................................

Ma face sa vreau sa dau timpul inapoi si sa imi doresc sa actionez invers decat am facut-o. Ma face sa caut raspunsuri, sa-i impartasesc dorinte, sa-i destainui planuri, pentru ca apoi sa mi le consume ca pe ultima tigara, sa le mistuie in focul impasibilitatii sale. Dar o face elegant. Cu multa amabilitate. Parca mi-ar face o favoare. E un gentleman. Unul denaturat, evident. E o masca permanenta a sa. Singura. O a doua piele, de fapt. Oricum, gentleman-ii sunt rara avis, trebuie sa recunoastem, insa toti se trag din niste mitocani anonimi. Iar el, el e supremul (in cel mai rau caz) si in cel mai bun caz e doar un altul.

El, actorul.

El, seriosul, adorabilul, pasionalul, sarcasticul, smeritul, indiferentul.
El, intransigentul, docilul, penibilul, echivocul, absurdul, nebulosul.
El, arogantul, exclusivistul, infatuatul, rationalul, haoticul, idiotul.
El, nebunul, dubiosul, romanticul, poetul, filosoful, nesimtitul.
El, irefutabilul, inteligentul, absconsul, maleabilul, suspectul.
El, intrusul, misteriosul, mediocrul, amuzantul, ipocritul.
El, imposibilul, indefinibilul, inexplicabilul.

El, absurdul. Da, el - absurdul.

As putea scrie oricat despre el; nici macar nu-l cunosc.

traiesc doar acum sau acum.

Mi-e frica de viteza, dar nu stiu trai altfel decat repede sau foarte repede. Tot timpul sunt in cautarea acelui "ceva". E singura senzatie constanta pe care o am. In rest, ma schimb ca prognozele meteo. Sau ceva mai des.

Iar tu, tu care imi ridici la patrat orice senzatie, nu vrei sub nici o forma sa-mi atenuezi exuberanta. Poate astepti sa te implor sa incetinim. Nu o sa o fac. Nu pot. Ar insemna sa-ti recunosc autoritatea. Si asta intrece limitele modestiei mele. Da, modestia mea are limite. Asa e normal. Evident, conceptul meu de normalitate nu e chiar normal. O stiu.

Povesteam odata despre personaje, vinuri si stele. Imi amintesc perfect seara. Era 23.00. Multe priviri tacute. M-ai intrebat daca fac conexiuni intre cele trei. Am raspuns cliseic: de ce nu. Nu-mi dadeam seama daca astepti un raspuns concret sau era o intrebare menita sa sparga linistea in care ma priveai indiscret. M-ai rugat sa-ti raspund concret. Ti-am raspuns ca cerul vietii mele e populat de mii de stele - stele care se transforma uneori din simple personaje misterioase in personaje foarte interesante. - In majoritatea cazurilor sub influenta unui pahar de Cabernet Sauvignon. Ai ras. Am zambit. Insa, acum, daca m-ai intreba acelasi lucru, exact acelasi lucru, raspunsul ar suna foarte diferit. Fiindca as sti exact ce astepti sa-ti raspund. Si ti-as raspunde cu ceea ce vrei sa auzi.

Te cunosc si sentimentul e minunat. Nu ti-am spus-o niciodata.

ante scriptum general-valabil

ante scriptum:

De ceva timp nu mai scriu pentru mine.
De ceva timp nu mai stiu de ce scriu.
De ceva timp nu mai stiu ce scriu.
(Ok, nu vreau sa divaghez - o sa o fac putin mai incolo.)
Ideea este, repet, ca nu mai scriu demult pentru mine.

Si intrebarea este, evident, de ce?

De ce scrisul ca auto-exorcizare, pana astazi necesara, si-a pierdut acest rol? De ce nu mai are rol de respiratie, evadare, terapie, refulare? De ce nu mai este nici macar reprezentare ontologica, ritual, marturisire ori "forma a rugaciunii"(Kafka)?(Jan Rostand zicea ca scrisul este o modalitate de a vorbi fara a fi intrerupt - nu putea gasi o definitie mai adecvata).

De ceva timp, scrisul nu mai reprezinta un act de curaj. Nu mai indeplineste functia aceea de salvare a zilei din neant. Nu mai e nici macar o simpla disciplina.

Parca e libertate si nimic mai mult/putin. Libertate absoluta.

Desi sunt cel mai aspru critic al meu, nu ma citesc niciodata, sau mai precis, nu obisnuiesc sa ma recitesc. Mi se pare un act "nelegitim" de satisfacere a ego-ului si de aceea evit sa fac acest lucru. Oricum am probleme cu aroganta. - In sfarsit recunosc. Hm. Scrisul meu e sincer. Prea sincer. In ciuda faptului ca as putea minti oricat imi permite imaginatia, nu o prea fac. Am doar sentimente sincere. Le pun pe tava/foaie/blog sincer. Acum e clar, sper. Am fost sincera. Intotdeauna sunt.

Nu mai scriu pentru mine. Nu mai scriu pentru nimeni. Insa cineva trebuie sa se faca responsabil pentru acest fapt. Am stabilit ca nu eu. Sa fie atunci singurul om care nu-mi doresc sa ma citeasca? Nu...ar fi prea sincer din partea mea sa recunosc asta.

noi intre noi

Ma conduci ca pe un Jaguar Sovereign model '87. Negru carbonizat. Accelerezi, fara sa stii ca franele mele nu functioneaza mereu. Zbieri din toti plamanii (2) si ai vrea sa incetinesti, sa atingi acea senzatie exhaustiva, insa pulsul tau creste abracadabrant. Nu te poti opri, nu ma poti opri. Ti-am scapat de sub control. Acum, lucrurile nu depind de tine. Nici macar de mine.

Intr-o prima instanta, te chinui zadarnic sa intelegi fantasmagoria acestui "acum" noninteligibil. Esti mult prea constient de ce se intampla. Azi, mai mult decat d'habitude. Nu inveti deloc ca situatia particulara "noi intre noi" este intrinsec incomprehensibila. Asa a fost dintotdeauna. Un dezavantaj trist, al tau, cel care se tortureaza cautand explicatii concrete in fiecare gest infim si un pseudo-avantaj gratuit, al meu, cea care oficial se dezice de cogito-ul notoriu si se joaca cu aiureli irationale ("pleonasm legiuit").

Asist neputincios la inadvertentele tale. Iti pierzi incet/subit ratiunea in favoarea absurdului, ilogicului, elucubrantului, aberantului si stupidului. Iti place. Realitatea iti scapa printre degete. Care realitate? Zambesc demi-sterp. Zambetul meu amar tine de farmecul personal. E ticul meu tainic, chiar ésotérique si tu le veux. Nu e o arma (sunt de regula pacifista), ci mai degraba o miscare convulsiva, incontrolabila, cauzata de "influentele" tale inexorabil-redundante care ma subjuga delirant. In ce realitate vrei tu.

In final, (disimuland), ne complacem si ne predam concomitent unul in fata celuilalt. Poate din dragoste. Poate din simpla oboseala, poate din ipocrizie, poate din cliseicul spleen baudelairian, poate din sictir, poate din je-m'en-fichisme sau poate nu stiu motivul. Cert este ca evolutia noastra diacronica se ancoreaza in acest moment imperturbabil. Tac, tacem. Un singur ecou, al sufletelor noastre, rasuna de nicaieri: sublim, sublim, sublim. In fond, linistea e singurul nostru sincron. In sfarsit respiram simultan. Mi-era dor de sentimentul de se confondre. E printre putinele lucruri pentru care traiesc, de fapt. Fatalitatea noastra impetuoasa face si ea parte din ele.

Scosi parca din "La mort de la nymphe Hesperia", a lui Delaunay, si condamnati la o viata in imagini motorii, suntem intr-o asteptare dinamica si vibranta, totusi tacita, a unui serpent venimeux. Un sarpe care sa divida singularul nostru prin consacrata otrava a sfarsitului si sa ne fure contingentul pe care il apoteozam.

Moartea eului nostru se va realiza prin mine. Stiu asta. Stiu cu cata naturalete/indreptatire imi revine acest inevitabil rol de victima. In pofida tendintelor mele cvasi-optimiste, nu neg implacabilitatea destinului - tragic si previzibil, in cazul meu. Cependent, actoria este o arta. Arta este frumoasa prin ea insasi, chiar si atunci cand striga suferinta si transpira tristete.

Nu refuz nici un rol. Plus ca joc impecabil.

suntem doar noi doi acolo sus, pe sarma.

Suntem doar noi doi acolo sus -
Pe sarma.
Intr-un cer multicolor,
strivit de apus,
Ne imbracam cuminte
in lumina.

Te strig,
Iar tu, cu ochii-nchisi,
Ma cauti in delir.

Nu ma gasesti.
Sunt nicaieri,
Esti inca viu.

Renasc relativ si iluzoriu,
Cu fiecare cuvant pe care mi-l arunci.
As vrea sa ucid sunetul beat al vantului -
Si as vrea sa te aud.
Ma pierd de fiecare data cand ma regasesti
Si simt ca vreau sa ma anulez,
Sa fug, sa evadez -
Din tine.

Ma arunc inconstient in alb-negru,
Fara sa stiu cat de infime sunt aceste culori
Pentru autoportretul tau ideal,
Dar si,
Fara sa stiu
Cat de intens ma atrage
Imperceptibilul
gri
al eului tau.

Ma strigi,
Ori de cate ori ti se pare ca renunt
Si ma ademenesti -
Tardiv, mecanic si obtuz,
In noaptea polara
a gandurilor tale.

Mi-e frig de sase ori in trei zile
Si de doua ori mai mult in weekend
Dar ma hranesc constant
Cu intunericul tau alb
Care ma incalzeste.

Sufletele ne sunt pironite
In absolut
Si invelite milimetric
Intr-un ezoteric scut -
al Iubirii.

Nu iti sunt de ajuns
Si nu imi esti de ajuns.

Ne pierdem echilibrul
cu fiecare secunda
ce cade in gol.

Esti complicele meu tacit si fidel
Chiar si atunci
cand
ma tradezi involuntar
Pe mine cu mine,
Cu fiecare metamorfozare autosugerata -
A mea,
Intr-o alta.

Suntem doar noi doi, acolo sus -
Pe sarma...

Doar tu si eu,
In aceasta poezie circulara,
In care inefabilul nostru ramane in siguranta.

oamenii de tip tsunami

As incepe prin a mentiona trasatura specifica sufletului meu - ariditatea. Nu, nu in sens negativ/pozitiv, ci in sensul subliniat mai jos:

In primul rand, sunt uscat si in al doilea rand, sunt ocean.

Mai precis, sunt portiunea aceea de plaja care "traieste" din mila valurilor. Nu ma preocupa opinia celor care nu pot intelege sugestivitatea acestei figuri stilistice; explic doar pentru a ma auto-delecta; sunt prea self-sufficient for something else. Ok. Revenind - Sufletul meu arid supravietuieste datorita bunavointei valurilor de sentimente care imi procura substanta vitala - apa, ca simbol al hranei sentimentale. De acest dezavantaj absolut profita insa, intr-un mod reprobabil si chiar ostentativ, oamenii de tip tsunami.

Pe de alta parte, oamenii de tip talaz, val obisnuit(cf. dex) respecta normalitatea, deci limitele bunului simt, incadrandu-se in coordonate exacte de longitudine si latitudine. Ii gasesc pe acestia suficient de corespunzatori, niste simpli oameni cu care relatiile decurg decent, normal si previzibil, fara sa contravina nici unei legi (a naturii/a marii). Sunt indispensabili pentru mine si totusi atat de insignifianti incat nu ma straduiesc niciodata sa vad daca sunt mereu altii sau daca vantul care le determina existenta este diferit.

In schimb, oamenii de tip tsunami (val mareic) se propaga total altfel: viteza ridicata (300m/s-700m/s), lipsa avertizarii, cu exceptia retragerii apei din senin pentru ca mai apoi un zid de apa sa navaleasca pe uscat, producand calamitati ireversibile pe tarm, adica in acest biet si umil suflet al meu... Pe acestia, ii detest. A, nu sunt de fapt capabila de acest lucru, dar, de amorul artei (literaturii), sa pretindem ca as fi. Nu ii suport. Vin, distrug, pleaca. Inainte sa atace se retrag (suspect sau foarte suspect) si cand te astepti mai putin te ravasesc. Tsunami e cel mai bun cuvant la care m-as fi putut gandi in aceasta semi-dupa-masa de ce zi o fi azi. Ei distrug sutele de sperante care se ivesc odata cu aparitia soarelui si omoara miile de asteptari nerealiste ce ar dori sa mentina constante razele de lumina.

Totusi, oamenii-tsunami ma fascineaza la fel de mult pe cat ma intriga. Ei ma seduc usor. Prea usor. (Dar tin sa precizez ca totul se datoreaza neprofesionalismului meu.) Inca nu am invat sa ii identific de la distanta si daca o fac, este intotdeauna prea tarziu - dupa ce fapta a fost savarsita. E vina mea, partial, fiindca nu pot fi mereu en garde si ei se joaca cu acest avantaj gratuit. Mai mult, nu tin cont de alb/negru, bun/rau, timp/spatiu, ci doar de indeplinirea misiunii lor. Sper ca ideea nu devine fantastica. (nu ca nu ar fi, dar vroiam sa para asa de la inceput) Plaja sufletului meu suporta toate consecintele dezastrelor pe care ei le produc. O consecinta directa si imediata a catastrofei este restrictionarea numarului de turisti, ceea ce ma face sa cred ca directia vantului este in fond doar o chestie superficiala in statiunea mea balneo-climaterica. Either way, am categoric nevoie de un radar de oameni-tsunami; care sa functioneze fara baterii. Asa, ca sa fiu pe faza.

PS: Recunosc, eu nu sunt un val obisnuit. Sunt, din nefericire, un tsunami pentru plajele altor oameni. Pana in prezent, totusi, am atacat si atac nepremeditat. Incerc sa nu schimb asta. Imi da o senzatie de usoara nevinovatie, candoare si ingenuitate. Yeah, right - you would most probably say.

am nevoie de continuitate.

M-am plictisit de haos. M-am plictisit de imprevizibilitate. Vreau o canapea care sa-si pastreze culoarea si pe care s-o gasesc in acelasi loc, in fiecare seara. Vreau un sentiment de continuitate. Vreau sa ma faci sa simt ca azi se leaga de ieri si ca maine se va lega de azi. Vreau sa simt acelasi gust in cafeaua oricum amara din fiecare dimineata si vreau sa-mi fie adusa la pat de catre acelasi Tu. Vreau ca nimic/chiar nimic sa nu imi mai fragmenteze realitatea. Nu mai vreau puncte si/sau nu mai vreau sa "pun punct" - atat de usor si atat de des (prea des), unor experiente carora altminteri le-as putea oferi cel mai inalt atribut - durabilitatea, stabilitatea. Vreau sa nu ma mai abat. Vreau ca balanta sufletului meu sa se echilibreze odata pentru totdeauna fiindca nu mai pot/nu mai vreau sa monitorizez oscilatiile permanente care imi modifica echilibrul psihic/afectiv in speta, oscilatii, de altfel, iminente, de clima, de atmosfera(ma refer exclusiv la mediul social si ar fi trebuit sa scriu mediu social in the first place, dar mi-e lene sa dau backspace). Asadar, ele, furtunile scurte si rapide de sentimente care imi inunda sufletul intrinsec "arid", as vrea sa se permanentizeze sau sa dispara. In fond, as vrea ca succesiunea anotimpurilor sa fie doar ceva de suprafata intr-o viata care decurge impecabil si nu poate fi influentata de "factori externi": nexam vant, nexam furtuni, nexam incendii, nexam oscilatii termice. Totul sa se mentina la un nivel constant, sa se permanentizeze. Astfel, sentimentul(-ele) nu se amplifica, nu se diminueaza, ci se pastreaza intr-o forma ideala de la nastere la "deces", inoculand o stare perfecta de securitate. As fi vrut sa nu scriu "deces"; intr-un fel, moartea unui sentiment pune punct(e), segmenteaza, iar eu imi postulez o linie continua, nu punctata. In orice caz, sper, intr-o maniera naiva poate, la niste sentimente durabile/mai durabile decat ploile de vara cu care ma obisnuisem pana nu demult.

Post Scriptum: Lipsa delimitarii paragrafelor e doar o mica dovada (desi, presupun, neconcludenta) a faptului ca viata mea incepe sa aiba continuitate. Si, aparent, ma simt in siguranta.

fascinans et tremendum.

Titlul (ar putea) spune tot. O prima precizare: tu = tot.

A, o alta expresie ce se vrea a fi o justificare pentru ceea ce (nu) simt:

Tu ai acel "je ne sais quois".

Asta e problema mea. Plutesc in deriva si nu-mi dau seama unde sau in ce moment ma situez. Insa, in mod surprinzator, stiu de ce. Din cauza ta. Vina iti apartine in totalitate. Tua culpa.

Ciudat, de obicei sunt mai degraba pierduta decat dezorientata fiindca zilnic ma pierd in tine, orizontul meu confundandu-se involuntar cu al tau. De aceea, ofer o prioritate ridicata "sagetilor afective" - ale caror tinta esti tu, asa incat uit si cine sunt. Oricum, atunci cand ma raportez la tine, eul meu parca se dizolva, se evapora, se sublimeaza in tine.

ça ne fait rien.

Gravitatea efectiva rezida in faptul ca ma complac in starea asta de beatitudine trei sferturi din viata cu o nonsalanta debordanta, inerenta noului "eu" - foarte(?) indragostit de tine. Ori, asta nu mi-o pot ierta.(da, am uneori momente de luciditate in care nu pot fi decat sincera cu mine).

Atunci, incep numaidecat sa ma indoiesc de toate. O indoiala metodica à la Descartes. Nu mai cred in tine. Nu mai cred decat in faptul ca ma indoiesc. Totusi, in momentele de intensa "rationalizare" (sunt implicit mai rationala decat in momentul 1), incep sa te privez de sentimente (sagetile notorii cu tinta precisa), fapt care imi desfiinteaza viata. Literalmente.

In momentele in care te alung inexorabil din propria-mi viata, simt ca nu mai traiesc. Simt ca imi pierd viata. N-as vrea sa sune cliseic si nu as vrea sa imi retrag cele afirmate. Dimpotriva, as vrea acum sa ma intorc in punctul primordial in care a aparut "afectiunea" (un termen tehnic) si ma imbat din nou de tine (termeni eminamente metaforici).

Sa ma fascinezi si sa ma inspaimanti din nou si din nou.