Absolutul - o pasiune comuna.

El: tanjeste tot mai devreme si mai tarziu dupa experienta absolutului. Fiindca lumea de azi si viata de ieri il plictisesc in aceeasi masura - pana la epuizare. Resimte un prejudiciu existential si simte ca nu i-a mai ramas timp.

De aceea, isi doreste - azi, atat, acum - sa comprime absolutul intr-o farama atomica de timp. Sunt cuvintele lui. Il cred pentru simplul fapt ca pare a sti exact de ce are nevoie. De eternitate. Vrea eternitate. Intemporalitate. Sublimitate. Vrea desavarsire. Perfectiune. Vrea ceea ce exista in sine si prin sine. Vrea Totul.

Nu ar fi nici primul, nici ultimul cu asemenea ganduri. Pana in acest punct avem in comun aceasta dorinta metafizica. Cu toate acestea, eu m-am resemnat de mult, iar el nu. Daca in cazul meu dorinta e in stare latenta, el si-o exteriorizeaza intr-un mod care trezeste in mine orice stare letargica. Am impresia ca sterge praful de pe arhivele sufletului meu, le aprinde cu flacara pasiunii sale inca prezente, facandu-le sa lumineze intunericul de gheata al trecutului meu. Daca uneori in oameni se nasc sentimente, in mine acestea reinvie. Reactualizarea arhaismelor mele sufletesti este resuscitarea care ma tine in viata. Si el face acest lucru fara sa-l las sa creada ca e posibil.

Uneori cred ca a te simti viu nu inseamna nimic altceva decat aceasta stare in care, desi esti lipsit de speranta (nu accepti subterfugii de acest fel care ti-ar diminua lucidatea), constientizezi absurdul si te zbati pentru absolut.

.................................................................................................

Trebuie sa nu ma pierd. Trebuie sa nu las uratenia lumii sa-mi ia tot ce am mai frumos. Trebuie sa cred in posibil. In posibilitatea culturii, in posibilitatea dragostei, in posibilitatea muzicii, in posibilitatea armoniei, in posibilitatea naturii, in posibilitatea tuturor acestor lucruri de a ma face fericita. Trebuie sa cred in oamenii care cred in ele. Trebuie sa cred in oamenii care inca mai cred in mine.

E asa de absurd cum lumea desfiinteaza totul. Inclusiv eu. Sunt uneori impotriva. Am momente bine determinate in care refuz. Refuz sa cred. Refuz sa ma conformez. Refuz sa ma prefac. Refuz sa sper. Totul se rezolva in momentul in care apare un "el" care ma face din nou sa cred. Ma salveaza fara sa i-o cer si ma iubeste fara sa-l iubesc. Dar, eu stiu bine ca totul trece. Si ma enerveaza ca de cele mai multe ori "totul trece" doar din cauza mea. Eu sunt cea care nu pot face "totul" sa ramana. Fiindca nu vreau. Si nu stiu de ce. Inca.

relationship status: committed. (still)

insemnari disparate

In primul rand, trebuie sa scriu. Si - in sfarsit - pot.
In al doilea rand, nu stiu cu ce sa incep. Si - ca de obicei - nu-mi pasa.
Concluzia acestor premise: insemnari disparate.

Incep cu ceea ce ar trebui sa scriu in ultima propozitie din acest post:
scrisul a devenit in sfarsit un drog.

Mai precis, am constientizat eu asta de curand. In sfarsit! Paradoxal, am inteles acest lucru datorita unui program de "dezintoxicare" fortat. Da, bestial! Pe dracu. A fost naspa. N-am putut scrie nimic. E un chin sa ai atatea ganduri in cap pe care sa incerci sa le pastrezi pentru un "mai tarziu". E o gluma proasta. La care nu mai pot sa rad. A fost groaznic, ce-i drept.

De-as putea explica senzatia pe care am avut-o in zilele astea..Era un fel de anxietate - o teama ca imi pierd gandurile. Erau ale mele, imi apartineau intru-totul dar imi scapau, printre degete (printre degetele creierului meu, ok?). A fost cumplit. E ciudat la cate lucruri se poate gandi un om cand e practic "condamnat" la o sesiune de "ne-avut ce face". Mi-a prins bine - i'm a bigger mess than i was before.

Acum ramane doar sa-mi iau foile virtuale mazgalite cu cuvinte-cheie si sa incerc sa le dau o forma. Voi face o usa dreptunghiulara din cuvintele-cheie. Asta in cazul in care imi gasesc foile. "Daca ai putea face orice, ce ai face?" - am un raspuns acum: Niste sertare! Mi-as mobila "mansarda" cu mobila din lemn de stejar in care sa-mi pastrez ideile pretioase. Acum mint. N-am idei pretioase - de fapt, n-am nimic de vanzare.

Din pacate, pana rezolv cu mobila, foile vor ramane imprastiate pe parchetul mintii mele. Laminat. Nemtesc. Are vreo importanta? Nu. Ceea ce ne intereseaza (sau din contra) este faptul ca va trebui sa pasesc cu grija, sa nu sterg din greseala vreo litera(-cheie) care se tine cu dintii de albul opac al foii.

Imi trebuie timp si rabdare. N-am nici una din astea doua.

Asadar, cel mai probabil nu o sa ma chinui sa-mi amintesc marile revelatii din momentele goale ale zilelor trecute, nici povestile pe care ar trebui sa le auda oamenii mari in fiecare seara, nici macar experimentele cu iz de "scary movie" care sa schimbe cursul e(;in)volutiei acestei lumi si nici macar versurile selectate aleator:

"Ce-ţi pasă dac-o să sfârşească/Orchestra valsul?" - I.Minulescu;
"Sa ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur" - M. Cartarescu.
"Marea iubire e toxica." - D.Herciu
ori rememorari in alb:

Colloque sentimental - Paul Verlaine

"Dans le vieux parc solitaire et glacé,
Deux formes ont tout à l'heure passé.

Leurs yeux sont morts et leurs lèvres sont molles,
Et l'on entend à peine leurs paroles.

Dans le vieux parc solitaire et glacé,
Deux spectres ont évoqué le passé.

- Te souvient-il de notre extase ancienne ?
- Pourquoi voulez-vous donc qu'il m'en souvienne ?

- Ton coeur bat-il toujours à mon seul nom ?
Toujours vois-tu mon âme en rêve ? - Non.

- Ah ! les beaux jours de bonheur indicible
Où nous joignions nos bouches ! - C'est possible.

- Qu'il était bleu, le ciel, et grand, l'espoir !
- L'espoir a fui, vaincu, vers le ciel noir.

Tels ils marchaient dans les avoines folles,
Et la nuit seule entendit leurs paroles."

Nu o sa-mi amintesc nimic. Promit.