one night. one room.
just the two of us.
let's pretend we are in love.
no room service required.
M-au fascinat dintotdeauna camerele de hotel. Respiratia muta a peretilor, tablourile care asista inert la cele mai vii si pasionale momente, oglinzile - martorele reflexive ale elogiilor aduse iubirii; si, in fond, toata recuzita specifica eternului spectacol vesperal. Fiindca, (nu-i asa?), camerele sunt doar niste suflete triste camuflate practic si cu stil.
Sufletul unei camere de hotel este gol.
Sufletul unei camere de hotel este mut, infirm, plat, tocit, consumat, epuizat, ros. Singurul atu al sufletului intotdeauna aerisit al unei camere cu numar pe usa este nemurirea. Desi momentele cu care se hraneste, recte momentele de iubire, sunt condamnate la efemeritate, sufletul e condamnat la nemurire. Fiindca iubirea e nemuritoare - in sens general, intotdeauna va exista iubirea ca sentiment in acest univers sau cel putin ca pretext pentru ca doi oameni sa-si ia o camera. Prin urmare, daca iubirea dintre doi indivizi este efemera - opinie personala si integral asumata - iubirea ca sentiment/pretext este nemuritoare. In acest sens, sufletele camerelor de hotel sunt nemuritoare intrucat se hranesc cu un sentiment peren care invaluie oamenii oricarei epoci.
Sufletul camerei de hotel e condamnat la nemurire dar se hraneste cu momente efemere. Intrigant. Pe de o parte, situatia este una pozitiva in aparenta, oamenii se simt bine, insa, in esenta, situatia este tragica, absurda chiar. Tragicul existentei camerelor de hotel sta in absurdul care le sufoca. "Chinul" mereu acelasi, repetat la infinit. De aici se naste absurdul. Sufletul este o coala de hartie refolosita la infinit. Camera noua a hotelului recent inaugurat este foaia alba care isi asteapta scriitorul; este sufletul gol care asteapta sa fie umplut cu franturi de iubire; suflet cu posibilitate de inchiriere, suflet pur, contra-cost.
Asadar, doi oameni inchiriaza cativa metrii patrati pe care isi scriu povestea. Povestile, de dragoste, sunt temporar gravate in sufletul camerei. Dimineata, mereu inainte de ora 12, camera isi pierde povestile, isi pierde cele 8 ore de iubire, isi pierde randurile scrise in graba peste noapte, toate acestea fiind atent aneantizate de catre o menajera minutioasa, rigida, indiferenta. Astfel, sufletul camerei redevine disponibil, foaia isi recapata albul impecabil. Redevine apta de a suporta o noua noapte si apta de a repeta acest proces la infinit.
Camera se pierde. Pierde imaginile reflectate in oglinzile acum neexpresive, urmele corpurilor imprimate pe lenjeria de pat, petele vinului varsat pe mocheta si orice sunet al carui ecou s-a incheiat odata cu predarea cheii la receptie. Ori, acest proces se repeta fara incetare. E chinul sufletesc al camerei care te impiedica sa te simti ca "acasa". E ceea ce ii da acel aer special, pe cat de rece, anost si neutru, pe atat de expresiv si plin de semnificatii.
Dintr-un motiv sau altul, imi plac camerele de hotel. Dintotdeauna mi-am dorit sa "locuiesc" intr-un hotel. In fiecare zi/noapte altul. Au ceva care ma face sa ma simt acasa indiferent de numarul camerei.
