Viata mea - ce inceput de propozitie desuet - este iar pe sensul corespunzator.
Aparent imposibil. Dar eu nu cred in imposibil, cred doar in improbabil. Abordand subiectul direct, m-am lasat de pasiunea "contrasensului" - nu ca ar fi depins de mine in totalitate, precum si de pasiunea "santurilor" - nu cu sens peiorativ in totalitate. M-am redresat. Conduc mult mai prudent si am un co-pilot excelent. Desi gasesc indicatoare la fiecare 100 de metri, ma bazez doar pe GPS si/sau pe indicatiile celui de langa mine. Nu cunosc destinatia. Nici nu-mi doresc sa stiu mai mult decat ceea ce intuiesc. Nu stiu daca soseaua e infinita, nici daca cel din dreapta mea ma va trezi in fiecare dimineata cu cheful de a continua drumul. Opririle noastre se fac doar in statiile selectate cu atentie - ghiciti de catre cine, si doar in momentele potrivite. Cine stabileste asta? Din fericire, nu eu. Dar imi place. Imi place cand cel de langa mine face tot ce mi-as putea dori. Imi place rolul in care el propune si eu aleg. Si imi place ca tot ceea ce el propune merita ales. Ma refer strict la viata non-sentimentala. La ceea ce face ca viata noastra sentimentala sa sclipeasca. E armonia aceea perfecta. Nu lipseste nimic. Si nu, nu ma pronunt prea devreme. A trecut suficient timp incat sa-mi permit sa fac afirmatii de acest gen. Dincolo de scepticismul meu infinit, simt ca e bine ce se intampla cu mine; adica noi.
