ante scriptum:
De ceva timp nu mai scriu pentru mine.
De ceva timp nu mai stiu de ce scriu.
De ceva timp nu mai stiu ce scriu.
(Ok, nu vreau sa divaghez - o sa o fac putin mai incolo.)
Ideea este, repet, ca nu mai scriu demult pentru mine.
Si intrebarea este, evident, de ce?
De ce scrisul ca auto-exorcizare, pana astazi necesara, si-a pierdut acest rol? De ce nu mai are rol de respiratie, evadare, terapie, refulare? De ce nu mai este nici macar reprezentare ontologica, ritual, marturisire ori "forma a rugaciunii"(Kafka)?(Jan Rostand zicea ca scrisul este o modalitate de a vorbi fara a fi intrerupt - nu putea gasi o definitie mai adecvata).
De ceva timp, scrisul nu mai reprezinta un act de curaj. Nu mai indeplineste functia aceea de salvare a zilei din neant. Nu mai e nici macar o simpla disciplina.
Parca e libertate si nimic mai mult/putin. Libertate absoluta.
Desi sunt cel mai aspru critic al meu, nu ma citesc niciodata, sau mai precis, nu obisnuiesc sa ma recitesc. Mi se pare un act "nelegitim" de satisfacere a ego-ului si de aceea evit sa fac acest lucru. Oricum am probleme cu aroganta. - In sfarsit recunosc. Hm. Scrisul meu e sincer. Prea sincer. In ciuda faptului ca as putea minti oricat imi permite imaginatia, nu o prea fac. Am doar sentimente sincere. Le pun pe tava/foaie/blog sincer. Acum e clar, sper. Am fost sincera. Intotdeauna sunt.
Nu mai scriu pentru mine. Nu mai scriu pentru nimeni. Insa cineva trebuie sa se faca responsabil pentru acest fapt. Am stabilit ca nu eu. Sa fie atunci singurul om care nu-mi doresc sa ma citeasca? Nu...ar fi prea sincer din partea mea sa recunosc asta.
